Anca Colceru este mama unei fetițe-minune, pe nume Maia, diagnosticată cu BPAN (Sindromul de pierdere a abilității motorii și cognitive), care a venit pe lume acum aproape 13 ani pentru a le oferi o lecție de iubire tuturor celor care i-au văzut ochii albaștri. Ca mamă, drumul Ancăi nu a fost nicio clipă previzibil. Deși absolvise o facultate de Științe Juridice și își imaginase un viitor într-o corporație, viața i-a oferit un alt traseu. Ani mai târziu, avea să urmeze și Psihologia – „așa se întâmplă când crezi că nu ai ce să faci cu timpul”, glumește ea. Dar de fapt, fiecare pas a fost o alegere dictată de iubire și devotament.
Când Maia a venit pe lume, Anca nu știa că avea să devină expertă în terapia ABA. Nu își imaginase că va ajunge să se specializeze în terapia 3C, crezând cu toată ființa ei în puterea copilului ei de a reuși. Însă iubirea de mamă transformă imposibilul în posibil.
În urmă cu șase ani, împreună cu soțul ei, cel care i-a fost mereu alături și a susținut-o în „nebunia” de a face lucrurile altfel, a pus bazele Asociației AMAS. Au făcut acest lucru nu doar pentru Maia, ci și pentru alți copii care se află în aceeași situație, dorind să le ofere sprijin în lupta cu boala.
Astăzi, visul lor a prins și mai mult contur prin Centrul AMAS, un loc unde întreaga echipă – oameni dedicați și pasionați – lucrează pentru copiii cu nevoi speciale și familiile lor. Alături de Monica Bozesan, coordonatorul de suflet al acestui proiect, sunt siguri că vor face o diferență reală în viețile celor care au nevoie de sprijin.
Anca spune despre sine că a fost nevoită să se „rebranduiască”, fără să fie întrebată dacă poate sau dacă își dorește. Dar a făcut-o și, privind în urmă, știe că i-a ieșit bine.
Cel mai minunat lucru pe care l-a realizat vreodată? Maia. O fetiță pură, un suflet curat, o lecție vie despre luptă, despre dorința de a trăi și despre puterea iubirii. „BPAN este doar un nume, restul noi decidem” – spune Anca, convinsă că iubirea și încrederea sunt cheia oricărei reușite.
Anca ne-a împărtășit povestea ei – o poveste despre iubire, curaj și despre Maia, fetița ei minunată. Prin fiecare cuvânt, ne-a lăsat să pășim în universul ei de mamă, unde dragostea nu cunoaște nicio limită.
Vă invităm să descoperiți o filă de jurnal scrisă cu iubire – o pagină din SUFLET de MAMĂ!
Sunt Anca Colceru, mama unei minuni pe nume Maia, venită pe lume acum aproape 13 ani, din iubire și pentru a ne învăța cum să iubim. De-a lungul acestor ani, am trăit momente de o intensitate greu de descris, unele dintre ele lăsând urme adânci în sufletul meu. Printre cele mai tulburătoare au fost crizele de convulsii din primii ei ani, trei la număr, dintre care una atât de gravă încât nu știam dacă o voi mai putea ține vreodată în brațe.
Am căutat răspunsuri fără încetare, dar ele întârziau să apară. Diagnosticele se băteau cap în cap, iar incertitudinea devenise un companion nedorit. Am trecut prin luni de așteptare chinuitoare pentru testările de amiotrofie spinală și boala Pompe, luni în care fiecare zi părea o eternitate. Cu cât primeam mai multe întrebări în loc de răspunsuri, cu atât mă încăpățânam mai tare să descopăr adevărul. Am știut întotdeauna, cu o convingere profundă, că există ceva ce medicii încă nu văzuseră, ceva ce trebuia descoperit. Aceasta a fost poate singura perioadă din viață în care am apreciat cu adevărat încăpățânarea mea, considerând-o nu doar o trăsătură de caracter, ci o forță care m-a ajutat să merg mai departe, chiar și atunci când răspunsurile păreau imposibil de găsit.
În vara lui 2023, testarea genetică WGS a pus, în sfârșit, un nume musafirului care ne însoțise neștiut atâția ani: BPAN, o boală ultrară. Era deja parte din viața noastră, doar că abia atunci am aflat cum se numește. Îmi amintesc perfect cele două ore de discuții în cabinetul medicului genetician. Omul acela a avut o empatie rar întâlnită, a încercat să ne explice cu blândețe și răbdare, dar eu… eu nu puteam auzi nimic. Mintea mi s-a blocat. Nu am vrut să citesc nimic, să aflu nimic. Nu în acea zi. A doua zi, însă, am știut că trebuie să ridic capul și să înfrunt realitatea.
Din acea zi, fiecare dimineață începe devreme, la ora 5. Încerc să-mi beau cafeaua în liniște, dar de cele mai multe ori, gândurile îmi aleargă necontrolat, iar cele două pisici cerșesc atenție. Apoi începe cursa contra cronometru: trezirea Maiei, pregătirea pentru terapii, drumurile fără sfârșit, consultațiile. În tot acest tumult, Asociația AMAS a devenit un alt „membru” al familiei, care are nevoie de timp, energie și dedicare. Și totuși, în mijlocul acestui haos, încerc să îmi amintesc că, înainte de toate, sunt și eu om. Că, pentru a putea continua, trebuie să-mi ofer măcar câteva clipe de respiro, oricât de greu ar fi.
Maia este sursa mea de energie. Primul ei „mama”, rostit la cinci ani, a fost cel mai frumos sunet pe care l-am auzit vreodată. L-am așteptat ani la rând, cu un dor sfâșietor. Iubirea pe care mi-a arătat-o Maia e una pură, fără așteptări, fără condiții. Prin ea am învățat să renunț fără regrete, să dăruiesc fără să cer nimic în schimb.
Soțul meu, asemenea Maiei, este o prezență atipică în viața noastră. Nu a plecat când greutățile s-au abătut asupra noastră, dimpotrivă. E genul de tată care își ține copilul în brațe toată noaptea, îi face împachetări pentru febră și nu se plânge niciodată. Și mama mea… un om care, rămas văduv la 30 de ani, a crescut doi copii cu o putere ce mă inspiră în fiecare zi. De la ea am învățat că, oricât de grele ar fi vremurile, caracterul și principiile sunt cele care ne definesc și ne țin drepți.
Visul meu cel mai mare pentru Maia este simplu: să trăiască. Să-i pot săruta fruntea seara, să o îmbrățișez, să nu ne lase singuri. Restul sunt detalii.
Mamelor din întreaga lume le spun să nu renunțe niciodată. Să creadă în copilul lor, chiar și când nimeni altcineva nu o face. Am simțit pe pielea mea ce înseamnă să fii privit cu scepticism, chiar și de cei apropiați. Dar am învățat că intuiția unei mame este cea mai puternică armă și că trebuie să o urmezi, indiferent de obstacole.
Maternitatea m-a schimbat fundamental. După ani de muncă intensă într-o multinațională, unde aproape că „nășteam” la birou, a fost nevoie de un ultim avertisment de la șefa mea, Luminița Neagu, care m-a „interzis” la serviciu, și de îngrijorările soțului meu ca să înțeleg că trebuie să mă opresc. Să respir.
Noi, mamele de copii atipici, nu suntem perfecte. Nici nu ne dorim să fim. Greșim, învățăm, ne ridicăm și mergem mai departe. Dar facem totul din iubire. Iar iubirea adevărată nu are nevoie de perfecțiune, ci doar de inimă deschisă și de curaj.
Ce poți face tu, dragă cititorule?
Maia se luptă în fiecare zi cu un corp care nu o ascultă, cu o boală încât aproape că nu există tratament. Cu crize de epilepsie care îi fură copilăria.
Azi îi putem plăti noi ședințele de terapie!
- 15 oameni care donează 10 lei = o șansă pentru Maia;
- 6 oameni care donează 25 de lei = o oră de terapie;
- 3 oameni care donează 50 de lei = o zi mai ușoară pentru Maia;
