Andreea Alina Zamfir este mama a doi băieți minunați, dar viața i-a pus la încercare puterea și curajul încă de la nașterea primului ei copil, Andrei. Deși și-a imaginat un drum liniștit, în care să își clădească o carieră și o familie fără griji, realitatea i-a oferit o provocare neașteptată: să devină nu doar mamă, ci și luptătoare, terapeut, profesor și, mai presus de toate, sprijin neclintit pentru fiul ei.
Astăzi, Andreea își dedică fiecare zi pentru a-i oferi lui Andrei o viață cât mai aproape de normalitate. A învățat să fie răbdătoare, să caute soluții acolo unde alții văd doar impasuri și să nu renunțe niciodată. Povestea ei este despre iubire necondiționată, sacrificiu și speranță.
Andreea ne-a împărtășit povestea ei cu propriile cuvinte – – o poveste de mamă, spusă din suflet, o lecție despre luptă, speranță și iubirea fără margini pentru Andrei, băiețelul ei curajos. Prin fiecare încercare, prin fiecare reușită, ne-a arătat ce înseamnă să fii mamă cu toată ființa.
Vă invităm să descoperiți o filă de jurnal scrisă cu iubire – o pagină din SUFLET de MAMĂ!
Pentru copilul meu, fiecare zi este o luptă. Imaginează-ți cum ar fi ca fiecare mișcare să fie o provocare. Să vrei să alergi, să te joci, să îmbrățișezi, dar trupul tău să nu te asculte. Un copil diagnosticat cu tetrapareză spastică luptă zi de zi pentru lucruri pe care alții le consideră firești.
Mă numesc Zamfir Andreea Alina, iar băiețelul meu, Zamfir Andrei Antonio, are 12 ani. Andrei a fost un copil foarte dorit. După multe încercări de a rămâne însărcinată, am fost binecuvântată cu el. Dar bucuria nu a durat prea mult. Sarcina a decurs normal până la 36 de săptămâni, când medicul a descoperit că am tensiune arterială mare. Am urmat tratament și regim alimentar până în săptămâna 39, când, pe 17 iunie 2013, la ora 8 dimineața, Andrei a decis să vină pe lume. Am intrat în travaliu timp de 14 ore, iar din cauza tensiunii ridicate, el a înghițit meconiu și nu a mai putut fi născut pe cale naturală. Doctorii au intervenit de urgență prin cezariană, însa Andrei a suferit hipoxie. S-a născut cu nota 2, a fost resuscitat și intubat.
Imediat după naștere, a primit tratament anticonvulsiv, pentru că lipsa de oxigen i-a provocat crize epileptice. A urmat o perioadă de coșmar: zile întregi de convulsii, hrănire prin gavaj și nesiguranța că va supraviețui. La 5 luni, Andrei a fost diagnosticat cu Sindrom West, o formă severă de epilepsie. Făcea aproape 100 de crize pe zi. În fiecare clipă, mă rugam pentru el și simțeam cum durerea lui mă sfârșie.
După nenumărate vizite la medici, la spitalul Alexandru Obregia, după a șaptea doză de tratament injectabil, crizele s-au oprit. De atunci, drumul nostru a fost unul lung, plin de provocări. La 6 luni, Andrei a început recuperarea la Centrul Nicolae Robănescu, unde mergem și astăzi. La un moment dat, medicii au suspectat o boală metabolică. A fost unul dintre cele mai grele momente ale vieții mele, când am simțit că întreg universul mi se prăbușește. După teste genetice și luni de așteptare, vestea bună a venit: nu era nicio boală metabolică, ci doar efectele hipoxiei de la naștere.
Singura noastră speranță pentru Andrei rămâne kinetoterapia, pe care o facem cât de des ne permitem. Momentan, putem face doar două ședințe pe lună acasă la care se adaugă altele în mod gratuit gratuit, cu internare la Centrul Nicolae Robănescu.
Starea lui Andrei este fragilă. La 12 ani, are doar 15 kg. Mănâncă doar alimente pasate, se îneacă des și are reflux gastroesofagian. Răcește foarte des, uneori chiar și de 10 ori pe an, iar multe dintre aceste episoade se transformă în pneumonii. De fiecare dată, îl privesc neputincioasă și simt cum mi se rupe sufletul.
Viața noastră nu a fost ușoară, dar nu ne-am pierdut speranța. Eu am 42 de ani, sunt inginer agronom, iar după 9 ani în care am stat acasă pentru a avea grijă de Andrei, Dumnezeu mi-a oferit șansa să lucrez într-un domeniu care mă face fericită: sunt profesor la Școala Profesională Specială Sfântul Nicolae, unde predau horticultură elevilor cu dizabilități.
Alături de mine este familia mea minunată. Am un băiețel de 10 ani, un copil tipic, care probabil a fost afectat de situația fratelui său și care are acum nevoie de terapii. Soțul meu și mama mea ne sunt sprijinul de zi cu zi. Financiar, nu ne este ușor. Avem un credit la casă, terapiile lui Andrei și ale fratelui său sunt costisitoare, dar facem tot ce putem pentru ca ei să aibă o viață cât mai bună.
Viața ne-a pus la multe încercări, dar ne-a învățat și că suntem mai puternici decât ne-am fi imaginat vreodată. Andrei luptă în fiecare zi, iar eu lupt alături de el, cu speranța că într-o zi, el va putea să-și trăiască viața mai ușor și mai frumos.
Ce poți face tu, dragă cititorule?
În primul rând, fii vocea blândă care spune: „Ești important! Ești minunat exact așa cum ești!”
Ochii acestor copii caută prietenie, mâinile lor vor să fie strânse, sufletele lor tânjesc după acceptare. Copiii cu dizabilități nu sunt diferiți în iubire, în vise, în dorința de a fi parte dintr-o lume care, uneori, îi privește cu prea multă reținere și prea puțină înțelegere.
Ei nu au nevoie de milă, ci de sprijin, nu de priviri curioase, ci de zâmbete calde. Un gest mic din partea noastră poate însemna o lume întreagă pentru ei. Să fim acea lume în care fiecare copil se simte iubit, apreciat și inclus.
Dacă vrei să o ajuți pe Andreea în lupta ei, fă un pas. Completează Formularul 230 și depune-l până pe 25 mai. Totodată, o poți suna direct pe Andreea pentru a-i oferi sprijinul tău: +40 784 854 365.
